Afleveringen
-
România anilor ’90 a fost marcată de inflație galopantă, de sărăcie și sărăcire, pierderea locurilor de muncă, lipsuri, instabilitate și imprevizibilitate. Într-un asemenea context a explodat fenomenul cămătăriei. Cei care împrumutau oamenii cereau dobînzi exorbitante și dacă nu-și primeau înapoi banii și dobînzile cerute, îi terorizau pe datornici, îi agresau și le confiscau casele, bunurile, lăsîndu-i pe drumuri. Despre violențele acelei perioade de tranziție și fenomenul cămătăriei vorbim cu Anghel Damian, regizorul documentarului „Cămătarii” (PRO TV şi VOYO), şi psihologa criminalistă Leliana Pârvulescu.
Care era atmosfera anilor ’90, ce speranțe, ce așteptări aveau oamenii și cum au reacționat, de fapt, la instabilitatea economică, la pierderea locurilor de muncă și la tot haosul care s-a creat în societate după căderea comunismului?
Anghel Damian: „În mod cert, anii aceia au însemnat un soi de speranță pentru românii care au ieșit de sub jugul comunist, că lumea se va transforma înspre bine. Speranță care s-a năruit foarte repede, pentru că, imediat au început toate acele mișcări sociale, mineriadele, inflația galopantă, lipsa locurilor de muncă, falimentele, privatizările forțate, primele guverne. Și, în paralel, a existat și un mini-exod al românilor care au plecat în străinătate. Foarte puțini dintre ei ca să își găsească un loc, ci mai degrabă să aducă bunuri din afară, să înceapă să facă un soi de comerț mai mult sau mai puțin legal. Celebra bișniță. Plus o altă comunitate de români care a plecat din țară, foști infractori, o comunitate care a plecat în speranța că va descoperi tărîmuri mult mai bogate decît cele de la noi, unde cazuistica pentru tipul acela de infracționalitate era extrem de redusă și unde infracțiunile erau pedepsite mult mai lejer față de codul penal românesc din comunism.”În anii ’90, multe averi s-au făcut pe fondul vidului de putere și în contextul unor legi neclare. Proprietatea însăși, de stat sau privată, avea un statut incert. Statul era slab, cu instituții fragile. În lumea asta cu reguli fluide, ce era afacere și unde începea infracționalitatea organizată?
Anghel Damian: „Avem chiar afirmația unui celebru politician de astăzi, lider de partid, care a declarat extrem de lejer că, practic, începuturile lui în afaceri au fost acele business-uri la negru, unde evaziunea fiscală era în floare. Deci, dacă sîntem reprezentați la cel mai înalt nivel statal de niște indivizi care își recunosc aceste fapte cu lejeritate, vă dați seama cam cît de mare era fenomenul. Practic, a ajuns aproape de un soi de mitologie populară. Dom'le, așa erau timpurile. Era normal. Se făcea la negru, nu se fiscaliza, nu se încasa, plăteai o șpagă, controalele erau pe șpagă. Și este un tip de comportament pe care nu mai ai cum să-l oprești în a se perpetua, dacă tu îl accepţi ca fiind parte din mitologia asta populară. El, practic, atunci a început să se dezvolte.”Cum ar trebui să înțelegem astăzi, retrospectiv, această intersecție între lumea afacerilor și lumea infracționalității?
Leliana Pârvulescu: „Era nevoie de o autoritate, pentru că exista un gol, un vid imens. Nu existau reguli clare, nu existau valori clare, nu existau proceduri clare. Și atunci, evident că în acest vid, oamenii își doreau să existe o autoritate sau, psihologic vorbind, își doreau să vadă pe cineva puternic. Și ca urmare, a fost foarte ușor pentru cei care aveau abilitățile necesare, poate oportunitățile, cunoștințele, să poată să escaladeze și să ajungă în aceste poziții, prin care să exprime autoritate, indiferent că o exprimau prin ceea ce făceau în mod legal sau că o exprimau prin ceea ce făceau în mod ilegal. A fost cea mai prolifică perioadă pentru a manifesta această autoritate în mod ilegal, pentru că oamenii sînt obișnuiți prin natura lor biologică și fiziologică să glamurizeze, să se uite foarte frumos la putere, la oamenii puternici.”Există o fascinație pe care o exercită figurile infractorilor, unii oameni îi privesc pe cei mai mari infractori ca pe niște eroi, îi consideră pe capii grupărilor interlope modele de succes, simboluri ale puterii. De ce, de unde această fascinație pentru rău?
Leliana Pârvulescu: „Sînt două aspecte aici pe care putem să le amintim. În primul rînd există glamurizarea băiatului rău, a infractorului, a omului rău, pentru că el deține puterea, deține carisma, deține inteligența. Și al doilea aspect este legat de hibristofilie. Este un sindrom care există la om din punct de vedere genetic și biologic. Cu toții manifestăm acest sindrom, mai accentuat sau mai puțin accentuat, dar el există pentru că noi, prin genetica noastră și prin natura noastră de oameni, sîntem atrași sau sîntem focusați pe lucrurile rele, pentru că lucrurile rele, din punct de vedere evolutiv, ne pot face rău. Și atunci acest fenomen, hibristofilie, este prezent la fiecare și în momentul în care nu există atît de mult inhibitor, se manifestă foarte, foarte accentuat.”Dar cum facem totuși să nu-i transformăm în eroi pe acești oameni care au făcut lucruri abominabile?
Leliana Pârvulescu: „Gîndindu-ne foarte clar: ce îmi iau eu de aici, ce văd eu aici, la ce mă uit? Și dacă îl transform într-o poveste din care pot să-mi iau elemente de educație, de conștientizare, atunci – depinde de fiecare cum privește –, cu siguranță putem să trecem peste aceste aspecte și să ne uităm și să ne luăm exact ceea ce avem nevoie.”În primele două episoade îi vedem pe frații Ion și Vasile Balint, cunoscuți sub poreclele Nuțu și Sile Cămătaru, povestindu-și viața și faptele pentru care au fost condamnați în mai multe rînduri, de la tîlhării pînă la violență fizică. Nu pare că au vreun regret pentru suferința pe care au provocat-o. Nu credeți că există riscul ca o parte din public să cadă exact în fascinația despre care vorbeam, să fie sedus de aceste figuri tocmai pentru felul în care vorbesc despre faptele lor abominabile ca despre niște fapte de vitejie?
Anghel Damian: „Aici intervine întotdeauna, totuși, conștiința proprie și spiritul critic. Evident că întotdeauna există un risc cînd expui un infractor condamnat, un criminal și îi dai, să zicem, o platformă. Pe de altă parte, sînt convins că, dacă reperele morale sînt corecte, sînt bine așezate, aceste lucruri vor trezi o reacție de revoltă și de respingere. În mod cert, educația nu o face documentaristul. Educația este, o dată, obligație statală, după care este obligația fiecărui părinte. Pînă la urmă, sînt chestiuni pe care trebuie să le judecăm cu propria noastră conștiință și minte. Este o situație în care eu ofer o platformă de gîndire, îi cer spectatorului să se poziționeze, ofer perspectivele asupra acestor întîmplări. Evident, ele sînt foarte dure, dar tocmai această duritate are scopul de a trezi în tine o conștiință: că aceste lucruri sînt greșite.”În primele două episoade nu am auzit vocea, povestea nici unei victime a fraților Cămătaru. De ce?
Anghel Damian: „Există perspectiva lor în documentar, la momentele potrivite. Au fost și cazuri în care noi am căutat aceste victime și am găsit niște persoane care sînt într-o cu totul altă situație de viață și familială și au refuzat să își expună trauma. E o situație destul de delicată și aici vorbim de un tip de deontologie profesională în momentul în care tu exploatezi o traumă pentru acest documentar. Dar perspectiva victimelor există și va fi în anumite situații. De exemplu, în episodul al treilea din documentar avem mărturiile din dosar ale fetelor traficate, avem perspectiva procurorului despre aceste fete traficate. Le-am căutat, am vorbit cu ele, am aflat povestea lor și povestea lor este inclusă în documentar.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit luni, la cererea României, după ce o dronă rusească a lovit un bloc din Galaţi şi a rănit două persoane. Sesiunea specială a Consiliului de Securitate al ONU a avut loc la New York, în prezența ministrei de externe Oana Țoiu. Care sînt mizele acestei reuniuni pentru România şi pentru întreaga nostră regiune? Cum au gestionat autorităţile române situaţia creată de prăbuşirea dronei ruseşti peste un bloc de locuinţe pe teritoriul ţării noastre? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea think tank-ului GlobalFocus Center.
Reprezentantul Federaţiei Ruse în Consiliul de Securitate al ONU a pus sub semnul întrebării provenienţa dronei care a lovit blocul de la Galaţi şi a cerut o investigaţie la care să participe şi Rusia. Ministra Oana Ţoiu a reacţionat subliniind că investigaţiile tehnice indică fără îndoială că aparatul de zbor este de fabricaţie rusească şi a remarcat ceea ce a numit un mare paradox: Federaţia Rusă, ca membru permanent în acest Consiliu „ar trebui să asigure respectarea Cartei ONU şi vedem că ea este agresorul”.
Oana Popescu Zamfir: „Cred că trebuie să vorbim despre trei paliere diferite de reacție în cazul României. Pe de-o parte, cel diplomatic, unde, tocmai în contextul scăderii încrederii în capacitatea instituțiilor românești de a performa la nivelul pe care îl așteptăm de la ele, aș simți nevoia să atrag atenția ca mesajele pe care le-a dat ministra Oana Ţoiu nu sînt mesajele ei personale, sînt mesajele pe care le-a elaborat diplomația românească. Și cred că asta arată că atunci cînd se vrea, există capacitate în Ministerul de Externe pentru ca România să poată să aibă o poziție de politică externă asertivă. Deci, pe acest palier, cred că reacția a fost foarte bună. Mai există palierul de comunicare strategică, extrem de important, avînd în vedere că ținta Rusiei, pînă la urmă, nu este în nici un caz populația civilă a României. Cu siguranță scopul Rusiei nu a fost să facă niște victime civile între cetățenii români. Scopul Rusiei este acela ca prin astfel de mijloace să slăbească sprijinul pentru Ucraina, pentru că este foarte ușor să consolidezi mesajul că dacă nu am fi acordat acest sprijin, nu ne-am fi aflat, direct sau indirect, pe traiectoria dronelor rusești, să scadă coeziunea între aliați. Pentru că de fiecare dată cînd un stat membru NATO se confruntă cu astfel de incidente, există întrebarea în ce măsură celelalte state sînt dispuse sau nu să-l sprijine. Vedem dezbaterea din spațiul public despre poziția Statelor Unite – dacă ea a fost sau nu suficient de fermă față de sprijinirea României. Or, aici instituțiile românești, în frunte cu administrația prezidențială, au dovedit un amatorism absolut șocant pentru faptul că sîntem deja în al patrulea an de război și că în spațiul public, s-a atras atenția deja în toate felurile posibile asupra importanței covîrşitoare a comunicării strategice. Ultimul palier este cel al securității per se. Pînă la urmă, primul în ordinea priorităților. Important este să nu mai fie nimeni victimă a unor astfel de incidente, să nu moară cumva cineva și, pe cît posibil, România să fie ferită de orice fel de efecte negative secundare ale vecinătății cu Ucraina. Or, și aici, deși sîntem în al patrulea an de război, vedem că autoritățile române încă nu au echipamentul necesar sau coordonarea necesară cu vecinii ucraineni și cu ceilalți aliaţi din NATO pentru a putea să facă față cu succes acestor incidente.”Ar fi avut argumente România să invoce articolul 4 din tratatul NATO, cel care prevede că orice stat membru al alianţei poate cere consultări cu aliații atunci cînd consideră că integritatea teritorială, independența politică sau securitatea sa sînt amenințate?
Oana Popescu Zamfir: „Ar fi avut argumente, dar cred că a fost o alegere mai bună să ridicăm această chestiune în Consiliul de Securitate. Există o cutumă, mai degrabă la nivel tacit decît la nivelul regulilor scrise, de a nu face exces din invocarea articolului 4. Articolul 4 este mereu văzut ca o anticameră a articolului 5. Este un fel de modalitate de evitare a invocării directe a articolului 5. Articolul 4 în sine are o greutate diplomatică și securitară chiar extrem de importantă. Și atunci e de evitat utilizarea lui atunci cînd nu avem de-a face cu incidente majore, cu impact la nivelul alianței. Or, incidentul pe care l-am avut noi în România are în primul rînd portanță la nivel național. Nu este neapărat un incident care să afecteze alianța într-un mod care să solicite un răspuns coordonat la nivel NATO. Asta nu înseamnă că el nu va fi dat. Și NATO la momentul acesta consideră că Rusia a traversat nişte linii roșii. Și cred că vom vedea în perioada următoare acel tip de reacție a alianței care este codificat în documentele acesteia sub forma aceea care prevede că NATO va răspunde în ce domeniu, la ce moment și în ce mod va considera necesar. Fără să fie nevoie de o decizie formalizată, sînt sigură că în perioada următoare vom vedea că NATO își schimbă anumite poziționări față de Rusia, în lumina acestor incidente. Iar asta se poate realiza prin consultări informale între România și ceilalți aliați din NATO, fără să fie nevoie să ridicăm asta la nivel de articol 4. Pentru că s-ar putea să urmeze cîndva, în viitor, incidente și mai grave și e bine să rezervăm astfel de practici doar pentru acele momente. România nu forțează în mod ne-necesar o reacție la nivelul alianței ci, din contră, înțelege cînd diplomația se face în spatele ușilor închise, dar semnalează în cel mai public mod cu putință, în fața unei audienţe globale, încălcarea de către Rusia a normelor internaționale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Zijn er afleveringen die ontbreken?
-
Papa Leon al XIV-lea avertizează asupra pericolelor Inteligenței Artificiale și își exprimă poziția față de provocările etice, sociale, politice ale dezvoltării fulminante a acesteia, pledînd pentru protejarea demnității umane în prima sa enciclică. Documentul, intitulat „Magnifica Humanitas” („Umanitatea magnifică”), a fost lansat în prezența Suveranului Pontif, a unor înalți oficiali ai Bisericii Catolice precum și a unor experți în domeniu precum Cristopher Olah, cofondatorul companiei americane Anthropic, creatoarea lui Claude. Cum de Suveranul Pontif a ales să vorbească în primul său document adresat întregii comunităţi catolice despre Inteligența Artificială? L-am întrebat pe Constantin Vică, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, doctor în filosofie, specializat în etica informației și computerelor.
Constantin Vică: „Pentru că acesta este probabil subiectul cel mai important al deceniului nostru, poate chiar al întregului secol, vedem ce o să apară, pentru că transformările sînt extrem de rapide, cum nu s-a mai întîmplat în istoria mediilor de comunicare și informare. Mie îmi place foarte mult că se spune răspicat un lucru pe care eticienii, filozofii, oamenii din zona științelor comportamentale, științelor sociale, l-au observat de multă vreme: tehnologia aceasta nu este un simplu instrument, ea devine un mod de viață, ea înghite culturile lumii, ea a înghițit de fapt toată moștenirea culturală, aia pe care am reușit să o trecem în digital, încet, încet distruge democrațiile și mi se pare o alegere foarte bună din partea unui papă să ia acest subiect fierbinte, mai ales că nu este un subiect trecător. Este momentul de tranziție, este un moment de schimbare. Revoluția digitală s-a încheiat propriu-zis și acum urmează „teroarea”. Teroarea între ghilimele este dată nu de proasta utilizare, ci mai degrabă, de proasta înțelegere a efectelor Inteligenței Artificiale asupra noastră. Și pentru că are și această poziție relevantă, deopotrivă în planul comunității, în plan pastoral, în planul ecleziastic, dar și în planul politic - să nu uităm că asta este un document al unui stat, al statului Vatican -, pentru că are această dublă poziție, cred că și-a ales cel mai bun subiect.”
În textul Papei Leon al XIV-lea apare ideea că inteligența artificială nu mai este doar un instrument, ci și un mediu, un mediu mental, un mediu poate chiar spiritual. Poate exista o spiritualitate algoritmică?
Constantin Vică: „Nu știu dacă o spiritualitate algoritmică e cu putință, pentru că spiritualitatea ține într-un fel de o zonă a misterului și a non-raționalului. Ține de arhetipurile profunde care circulă cultural, pentru că nu există vreun trib, nu există vreo națiune în lumea asta care să nu aibă dimensiunea spirituală. Problema este cînd ea poate fi confiscată și într-un fel simulată în mod simplificat cu ajutorul Inteligenței Artificiale, pentru că Inteligența Artificială a devenit pînă la urmă locul mărturisirii. Foarte mulți oameni discută și vorbesc cu sistemele lor de AI în aceste medii ca să mărturisească. Iar arta mărturisirii este totuși o artă a creștinismului! Întrebarea este ce facem cu mărturisirea care nu își găsește o oglindire într-un alt suflet? Ce facem cu mărturisirea care, de fapt, se lovește de un zid, un zid semantic, interesant, care îți răspunde, dar la urma urmei, un zid? Ce facem cu mărturisirea care nu duce la catharsis? Pentru că ea nu cred că poate să ducă la catharsis. (...) Întrebarea este: oare mai cunoaștem ceva în celălalt, oare înțelegem această mărturisire ca pe o formă transformatoare, oare întîmpinăm, primim grija celuilalt, iertarea? Pentru că poate să-ți răspundă orice AI-ul, dar nu poate să te ierte.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare de limbă română, în spațiul de limbă română – în România și Republica Moldova – dar și în alte țări. Primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, apărute la editura Cartier, sînt traduse, cu mult succes, în peste 20 de limbi. În 2025 Tatiana Țîbuleac a publicat încă un roman, „Când ești fericit, lovește primul”, tot la Cartier, care a primit Premiul Radio România Cultural pentru proză și Premiul „Observator Lyceum”.
Joi, 28 mai, a început turneul american al scriitoarei Tatiana Țîbuleac, care lansează, alături de traducătoarea Monica Cure, ediția în engleză a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi”, apărută la Deep Vellum, în mai multe orașe: Dallas, San Francisco, Chicago, Washington, D.C. și New York.
Am vorbit cu Tatiana Țîbuleac despre cele trei romane ale sale și despre succesul pe care îl are mai ales în spațiul hispanic (unde „Vara în care mama a avut ochii verzi” a ajuns la peste 20 de ediții), precum și despre relația ei cu cele două limbi în care a crescut, româna și rusa, și despre alegerea ei de a scrie în română.
Romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi”, este scris la persoana întîi, din perspectiva unui narator masculin, Aleksy, mai întîi adolescent, apoi adult, și este portretul unei mame și al relației dure, complicate, tensionate dintre cei doi, în care își face loc, spre final și multă tandrețe și dragoste. Este și o poveste despre moarte și cum ne raportăm la moartea celor apropiați și cum schimbă perspectiva morții relațiile. De te-au preocupat aceste teme?
Tatiana Țîbuleac: „Cînd am început să scriu «Vara... », Alexandru, fiul meu, era foarte mic și eu eram o mamă trecută de prima tinerețe - în ochii părinților mei, în primul rînd, și probabil și în Moldova eram considerată o mamă mai bătrîioară, așa. Nu putem lăsa prejudecățile să nu ne afecteze, cred că mă consideram și eu o mamă întîrziată. Și-mi amintesc acea bucurie amestecată întotdeauna cu frică și cu un sentiment de insuficiență în primele luni. Mă gîndeam că nu fac lucrurile cum trebuie, mă gîndeam că acest copil ar trebui să vadă cît de mult îl iubesc și nu credeam că vede, nu credeam că fac lucrurile bine. Această frică a mea de a nu fi un părinte foarte bun probabil venea și din copilăria mea în care eu l-am adorat pe tatăl meu, care nu a fost un tată foarte prezent - din cauza scrisului, din cauza meseriei, era mereu plecat. Și acolo a fost probabil declicul, pentru că am început să scriu într-un fel scuzîndu-mă, parcă, sau scriindu-i un mesaj lui Alexandru pentru viitor, ca să știe că l-am iubit cum am putut, cît am putut și dacă asta n-a fost suficient, să înțeleagă de ce nu a fost suficient. Cred că imaginea pe care am avut-o în cap este un fel de message in a bottle, este un mesaj într-o sticlă aruncată în ocean, pentru cînd va crește mare și eu voi avea dovada că m-am gîndit la asta de cînd era mic. (...) A fost o carte pe care am scris-o repede și fără să mă gîndesc. Pur și simplu am avut nevoie să vărs niște emoții. Nu m-a interesat atît de mult povestea în această carte. M-a interesat să vorbesc despre toate fricile care s-au acumulat pînă atunci, despre moarte, despre iertare, despre ură și dragoste. Lucruri pe care le-am simțit și eu și pe care cred că le simte fiecare om. Am fost foarte curajoasă și în ochii mei să spun lucruri foarte dure, să le aștern pe hîrtie, lucruri pe care, mi-am dat seama că niciodată nu le-aș fi rostit. Dar am putut să le scriu, pentru că scrisul întotdeauna a fost mai ușor pentru mine decît vorbitul.”În al doilea roman al tău „Grădina de sticlă”, Lastocika, o fetiță abandonată, este luată la șapte ani de la casa de copii de Tamara Pavlovna, care îi oferă educație dar o pune și la muncă. E o relație de iubire-ură între cele două. „Grădina de sticlă” e și o poveste despre tensiunea dintre limba română și limba rusă, despre a fi între limbi, despre identitate. Începi să te apropii aici de lumea din care vii, de Chișinăul în care ai copilărit, de anii ’80, ’90.
Tatiana Țîbuleac: „Am fost întrebată de foarte multe ori de ce am fugit atît de tare în «Vara...» de locul în care am crescut, de rădăcini, de influențele Moldovei, României, Rusiei. Pentru că sînt de fapt o scriitoare care s-a îmbibat cu toate aceste laturi. Și atunci, răzvrătindu-mă cumva, m-am întors în Moldova, m-am întors la Chișinău, în curtea în care am crescut și am scris această poveste, pe care, atunci cînd am început să o scriu nu am crezut-o neapărat o metaforă pentru Basarabia - asta ar fi însemnat să-mi doresc să obțin foarte mult cu acel roman și nu eram eu atît de ambițioasă pe vremea aceea. Am vrut să scriu o poveste a unei fetițe care a crescut, la fel ca mine, acolo, în acele timpuri și despre ce a însemnat pentru ea să trăiască în două culturi, în două limbi, cu permanenta întrebare cine sînt, unde merg, cît din mine este alegere, cît din mine este forțat, cum poți să iubești și să urăști în același timp o limbă, cît de diferită poate fi viața în funcție de limba în care alegi să trăiești, să gîndești, să iubești. Și într-adevăr am înțeles că aceste întrebări caută răspuns și pentru mine, ca om, în acel punct, pentru că aveam doi copii deja (...), care nu înțelegeau foarte clar din poveștile noastre de ce Moldova vorbește limba română dar nu este România. (...) Am pornit de la povestea Lastocikăi dar am înțeles pe parcurs că este imposibil să scriu doar o poveste simplă a unei orfane care este înfiată și mi-am dat seama că povestea ei și povestea țării, într-adevăr.”Al treilea roman al tău, „Când ești fericit, lovește primul”, o are în centru pe Mila, o femeie de 50 de ani, care a emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Mila a crescut într-un Chișinău marcat în anii ’90 de sărăcie și criminalitate. Mila devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea.
Tatiana Țîbuleac: „Cartea asta a început, de fapt, cu o altă perspectivă. Am vrut să scriu despre anii ’90, dar despre generația tatălui meu. Pentru că, acolo unde se oprește «Grădina de sticlă», de acolo începe o altă perioadă în viața Moldovei. Și, după o discuție cu tatăl meu despre fericire, mi-am dat seama că noi nu am vorbit despre acei ani prea mult. Și au fost ani duri, ani grei, ani chinuitori, mai ales pentru intelectualii din Moldova care, după ce au luptat pentru renaștere, pentru independență, după ce și-au sacrificat mulți dintre ei viețile, făcînd tot felul de lucruri în așteptarea acelui moment cînd totul li se va da, ei au fost primii care au căzut atunci și care într-un fel au fost reduși la niște săraci, la niște oameni considerați aproape nebuni că luptă pentru niște idealuri care nu mai trebuiesc nimănui. Îmi amintesc că în acei ani profesorii, doctorii, inginerii, jurnaliștii, scriitorii, intelectualii pur și simplu nu mai contau. Contau alți oameni. Era foarte multă sărăcie. Oamenii munceau șase, opt, nouă luni fără să-și primească salariul. Și imaginează-ți, dacă erau doi bugetari într-o familie, ce însemna asta pentru o familie cu doi copii? Însemna că nu aveau nici ce mînca, nici cu ce să-și plătească întreținerea. Au fost ani în care grevele erau la ordinea zilei. Piața centrală din Chișinău n-a fost liberă nici o zi, timp de mulți ani. În fiecare zi, oamenii ieșeau, și scandau, și plîngeau, și protestau. Atunci a început migrația. Primii care au decis să plece au fost intelectualii și, desigur, femeile. Femeile întotdeauna consideră că sînt și chiar sînt mai descurcărețe. Au plecat profesoarele care vorbeau și cîte o limbă străină și se gîndeau: dacă voi merge în Italia, cu puțină italiană sau puțină franceză, o să mă descurc. Asta este una dintre marile tragedii ale Moldovei pe care noi nu am studiat-o: ce s-a întîmplat cu acei copii care au fost lăsați la șapte ani și și-au revăzut mamele la șaptesprezece ani, unii dintre ei. Au fost ani în care femeile nu se puteau întoarce acasă și pentru că aveau datorii - au plătit bani mulți ca să poată pleca ilegal -, dar și pentru că nu aveau acte. Și această migrație a oamenilor fără acte, a oamenilor nepregătiți, pe care nu i-a așteptat nimeni și pe care toți europenii știau că îi pot exploata, pentru că nu aveau nici un drept, a fost una dintre temele care m-au preocupat.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
De ce votează oamenii cu politicieni extremiști? Este întrebarea la care își propun să răspundă trei sociologi, autorii volumului „Suveranismul în România”, apărut la Humanitas: Alina Pop, Filip Alexandrescu și Ionuț-Marian Anghel. Ei au cercetat rădăcinile sociale ale votului suveranist, au mers pe teren, au vorbit cu oamenii și au descoperit probleme sociale profunde, nemulțumiri și frustrări ale unei părți considerabile a societății, care au făcut posibilă ascensiunea liderilor suveraniști. Despre cercetarea lor și concluziile la care au ajuns vorbim cu Alina Pop și Filip Alexandrescu.
Spuneți în carte că manipularea, analfabetismul funcțional și nostalgia după perioada comunistă - propuse ca explicații în spațiul public - nu sînt rădăcina socială a votului suveranist, ci au la rîndul lor cauze mai profunde. De ce nu v-ați mulțumit cu aceste explicații și ați căutat și mai adînc?
Alina Pop: „A căuta rădăcinile înseamnă a căuta exact cauzele care acționează din profunzime asupra unor fenomene și au anumite efecte, printre care și cele trei pe care le-ați amintit. Deci ele sînt mai degrabă consecințe decît cauze care, la rîndul lor, se înlănțuiesc într-un lanț cauzal mai lung și care, la final, au produs acest tip de comportament electoral. (...) Propaganda nu e un fenomen nou. Manipularea prin propagandă nu s-a inventat acum. E adevărat că sîntem foarte interesați să vedem cum se manifestă și care sînt efectele noilor mijloace de comunicare în masă, ținînd cont de dezvoltările tehnologice. Însă baza, nucleul propagandei și manipulării nu cred că s-au schimbat foarte mult. Problema pe care ne-am pus-o noi nu a fost să ne uităm atît la conținut, la modul în care și-au construit mesajele diverși actori care au influențat într-un fel sau altul percepția publicului în 2024 și o fac în continuare. (...) Sîntem convinși că forța manipulării nu ține doar de puterea emițătorului de a o transmite într-o formă sau alta, ci ține și de receptivitatea publicului. Și atunci noi ne-am uitat mai degrabă la terenul fertil pe care s-a implantat această manipulare și credem în continuare că-i foarte necesar ca oamenii, mai ales decidenții politici, care vor într-adevăr să acționeze asupra consecințelor negative ale propagandei și manipulării, să aibă în vedere și publicul care receptează aceste mesaje. Strategia unei combateri a propagandei cu o contrapropagandă - am citit recent parte din acel raport -, cu un vaccin informațional, ca să fie oamenii pregătiți, poate fi eficientă, dar noi credem că e un vaccin care poate să acționeze superficial. Or, tratamentul, dacă tot vorbim în termeni medicali, cred că trebuie să fie mai profund. Cauzele pentru care oamenii sînt dornici să voteze politicieni nou apăruți, care propun un discurs radical, importînd temele extremei drepte din Europa - nu sîntem nici aici originali -, aceste cauze trebuie rezolvate. Și noi ne-am străduit în carte să arătăm că problemele sînt aparent destul de simplu de identificat. Am descoperit niște lucruri care, din păcate, sînt poate cunoscute, dar care au fost mult prea mult timp ignorate. Și aici vorbim despre modul în care s-a dezvoltat societatea românească în ultimii 35 de ani și, mai precis, în ultimii 25 de ani. E o dezvoltare pe care nu o putem nega, România de acum nu mai este cea care a fost în 1990, însă această dezvoltare s-a produs inegal.”Legați votul pentru suveraniști de inegalitatea socială. Care sînt explicațiile acestei legături?
Filip Alexandrescu: „Dezvoltarea României a fost indubitabilă în ultimii ani, PIB-ul a crescut. (...) Această creștere nu a fost percepută în mod egal în toate straturile societății. Dezvoltarea s-a concentrat aproape exclusiv, sau în cea mai mare măsură, pe poli de creștere, așa cum îi numește și Banca Mondială. Există și un raport al Băncii Mondiale pe orașele care acționează ca poli de creștere în România - evident, orașele mari, capitala, Bucureștiul are un PIB deja comparabil cu PIB-ul unor zone metropolitane de lungă durată din Europa de Vest, și orașele principale, Timișoara, Iași și uneori, parțial, pe culoarele de dezvoltare între acestea. (...) E clar că bogăția s-a concentrat foarte mult. Prin politici publice, în mare măsură, care au dus la concentrare. Și aceste politici au avut, să zicem, noima lor. Adică ai vrut să ridici cît mai repede, să dezvolți economia. Problema e că dacă o dezvolți prea inegal, ai aceste efecte de recul. E interesant că în România ele s-au manifestat destul de tîrziu.”Alina Pop: „Ce ne-au arătat aceste experiențe de teren și multele conversații și interviuri pe care le-am avut cu oamenii este că există un fond de nemulțumire răspîndit în teritoriu pe care oamenii îl simt și pentru care, evident, caută noi soluții. Așa cum am scris și în carte, n-am întîlnit fanatici, n-am întîlnit oameni care să nu știe să scrie, n-am întîlnit oameni iraționali. De fapt, cred că asta ar merita să spunem, că oamenii au niște motive pentru care votează iar a-i judeca, a-i blama, a-i critica și a folosi diverse invective pentru ei, ratează adevărata miză. Iar miza e să înțelegem care sînt motivele, condițiile sociale și economice care îi fac pe oameni receptivi la propagandă și cum putem acționa, nu noi ca autori, noi ne-am făcut treaba și o să continuăm cercetarea pe direcția asta, probabil, dar decidenții politici mai ales, care, iată, acum nu mai pot să spună n-am știut. Dacă vor citi o parte dintre capitolele pe care le-am scris, ar trebui să fie mai cunoscători.”
Ce explicații ați găsit pentru votul suveranist?
Filip Alexandrescu: „Sînt oamenii care s-au văzut ca pierzători, cum se numeau înainte pierzătorii tranziției, situație care s-a tot accentuat. Cîștigătorii tranziției au apărut și ei, într-un mod mult mai clar. Bifurcarea între cele două grupuri s-a tot mărit și, în același timp, ei au devenit mult mai vizibili unii pentru ceilalți. Așa că această bifurcare a dus la căutarea unor soluții de revanșă. De multe ori mi s-a părut că e o căutare disperată de alternative. Societatea e un sistem care funcționează prin alocarea anumitor resurse indivizilor. Ei bine, unii indivizi, văzîndu-se privați sistematic de aceste resurse, spun: ceva nu e regulă, ceva a mers din ce în ce mai prost pentru noi și din ce în ce mai bine pentru ceilalți. Și, da, paradoxal, Uniunea Europeană a susținut acest proces. Și atunci, ne ducem la cei care pare că simplifică lumea foarte mult. Pentru că discursul suveranist e foarte simplu și acest fenomen seamănă foarte mult cu ce se întîmplă și în alte țări. Suveraniștii spun un lucru foarte simplu: vă vedem și vă înțelegem. Auzi asta: cineva mă vede, cel puțin! Ceilalți vorbesc despre diverse lucruri tehnice, despre cum ar trebui să funcționeze România, dar practic, în viața lor, oamenii nu văd nimic bun. Și atunci a fost un vot de revanșă. Care poate fi răsturnat, în fond, dacă dai o imagine credibilă de dezvoltare. Da, vă vedem și noi, ar putea să spună partidele mainstream. Da, uite, începem să luăm măsuri, înțelegem problemele, înțelegem adîncirea inegalităților. Putem să începem să luăm niște măsuri care să le reducă. Și atunci, tentația suveranistă în România, dar și în restul Europei, ar scădea. Asta e concluzia noastră.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
András István Demeter a demisionat din funcția de ministru al Culturii după apariția, într-o publicație online, a unei înregistrări (posibil trunchiate) referitoare la achiziția Radio Chișinău de către Radio România. În acea înregistrare, politicianul UDMR folosește un limbaj vulgar cînd povestește despre detaliile acestei achiziții și acuzațiile care i s-au adus, ulterior, în Justiție. Ruptă din context, acea înregistrare lăsa să se înțeleagă că András István Demeter ar fi putut trăda interesul național al României. De fapt, la o ascultare atentă, oricine și-ar fi putut da seama că era, de fapt, sarcastic. A folosit un limbaj nepotrivit, dar sarcastic... Ceea ce a urmat a fost, pînă la urmă, un hoax, o dezinformare. Cazul ridică însă întrebări care depășesc persoana fostului ministru. Ce înseamnă responsabilitatea publică pentru un demnitar? Și cum vorbim despre „interesul național”? L-am invitat astăzi la „Timpul prezent” pe András István Demeter.
Ați numit plecarea dumneavoastră „demisie de onoare”. Ce anume v-ați asumat prin această demisie: limbajul folosit sau efectul politic al înregistrării?
András István Demeter: "Aș putea să spun că ambele. Și mai mult decît atît. În primul rînd, este o chestiune de onoare să faci un gest care este la îndemînă. A apărut în peisajul public o înregistrare. Care a creat o furtură. O furtură destul de mare. Un fel de tsunami. Pentru că în modul în care s-a pus problema, modul în care a fost formulat titlul și modul în care – pînă la urmă, firesc – au reacționat oamenii, era într-adevăr, un fel de cutremur. În această situație, pentru a calma spiritele, un gest minim și onorabil este de a face un pas înapoi. Asta s-a întîmplat cu demisia de onoare. Denumirea vine și din faptul că nu prea ai din ce demisiona cîtă vreme ești parte a unui guvern demis, dar nici nu poți invoca alte formulări... Și atunci am considerat că alipirea acestei precizări are o valoare practică, dar și una simbolică."„Îmi bag p... în interesul național, pentru că eu sînt ungur”. Am citat aici din acea înregistrare difuzată pe acea publicație online. Am citat, dar nu tocmai exact, pentru că avem aici o situație paradoxală: nu pot reproduce la radio expresia pe care ați folosit-o – sau vi se atribuie – pentru că audiovizualul este reglementat. Dumneavoastră erați într-o poziție publică, erați ministru... Credeți că un demnitar are dreptul la o libertate mai mare decît un jurnalist – inclusiv în ceea ce privește folosirea anumitor cuvinte în public?
András István Demeter: "Orice om se exprimă și la supărare, și cînd se autocitează, cu orice fel de cuvinte pe care le crede de cuvință. Unele mai libertine, unele mai licențioase... Nu cred că sîntem sfinți. Cel care n-a înjurat niciodată, nici la supărare, nici la bucurie, acela se arunce prima piatră! Ipocrizia este mare. Dar ar trebui să fie, totuși, puțin mai controlată. Una este să vorbești la microfon și să fii sub incidența codului audiovizual; una este să faci o declarație publică și să intri, iarăși, sub incidența reglementărilor legale în materie. Și alta este să fii într-un spațiu privat, chiar și în calitatea oficială, de ministru, de realizator, de orice ai fi, și să fii înregistrat pe ascuns, fără acord, cu niște instrumente despre care nu știi. Aceste gesturi intră în alte sfere, inclusiv în sfera civilă ori penală."
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Președintele american Donald Trump spune că negocierile cu Iranul „merg bine” și promite fie „un acord grozav pentru toți”, fie nici un acord. În același timp, Statele Unite au atacat ținte din Sudul Iranului – e vorba de baze de lansare de rachete și ambarcațiuni despre care Washingtonul susține că amenințau navigația în zona Strîmtorii Ormuz. Teheranul denunță loviturile drept un semn de rea-credință, mai ales că atacurile s-au petrecut chiar în timpul negocierilor. Miza acestor discuții e redeschiderea Strîmtorii Ormuz, rută esențială pentru transportul mondial de petrol și gaze. Dar Trump încearcă să impună o extindere a Acordurilor Abraham – ceea ce complică negocierile. Care sînt șansele unui acord între Washington și Teheran? Și cînd ne putem aștepta la redeschiderea strîmtorii? L-am întrebat pe analistul politic Dragoș Mateescu.
Ce sînt Acordurile Abraham despre care vorbeşte preşedintele Donald Trump şi cum ar putea influenţa încheierea păcii semnarea lor de către statele invocate de liderul de la Casa Albă, între care Pakistan, Qatar, Turcia, Egipt, Iordania?
Dragoș Mateescu: „(Acordurile Abraham) reprezintă o inițiativă a domnului Trump personal, din primul său mandat, concretizată cu două țări inițial, Emiratele Arabe Unite și Bahrain. Aceste acorduri sînt numite Abraham pentru că se adresează popoarelor cărții, popoarelor biblice, religiilor monoteiste. E un simbol, bineînțeles. Acordurile Abraham presupun recunoașterea Israelului, deschiderea de proiecte de colaborare care să includă Israelul și, în schimbul acestor lucruri, țările semnatare sînt incluse în aceste proiecte, în diferite moduri. În cazul Bahrainului și Emiratelor, ele se află pe traiectoria celui mai mare proiect care derivă din aceste acorduri, India-Middle East-Europe Economic Corridor, coridorul economic, logistic, digital, energetic, foarte complex, între India, două porturi din India, Orientul Mijlociu, prin portul Haifa, și Grecia.”Dar de ce încearcă Donald Trump să lege dosarul iranian de Acordurile Abraham? Nu se complică foarte mult procesul de vreme ce sînt implicate atîtea state, fiecare cu alte relații, fiecare cu alte interese?
Dragoș Mateescu: „E un proiect de incluziune. Pentru mine este similar cu Comunitatea Cărbunelui și Oțelului care a fondat Uniunea Europeană. Ar putea duce la avantaje pentru țările implicate care să atragă o integrare regională. Bineînțeles, să integreze în primul rînd Israelul, dar cu avantaje pentru toate țările din regiune. Pentru că nu este vorba doar despre o legătură logistică care se treacă prin Emirate, Haifa și Pireu. Presupune și exploatarea resurselor energetice non-petroliere, fără gaze, fără fosili, respectiv solare, eoliene, din regiunea Peninsulei Arabice în general, prin Orientul Mijlociu. Să alimenteze Ciprul, să alimenteze Uniunea Europeană, care caută întotdeauna alternative. De ce nu Turcia, care, deocamdată, e foarte ostilă la toate aceste proiecte. Și, de ce nu, să integreze Iranul! Poate participa, poate profita, la fel ca și Egiptul. Egiptul n-a spus niciodată nu, Iordania n-a spus niciodată nu. De fapt, partea logistică trece prin Iordania. Și conexiunile digitale, care și ele sînt foarte importante.”E un proiect de incluziune. Dar include în vreun fel și chestiunea palestiniană acest mare proiect de incluziune?
Dragoș Mateescu: „Arabia Saudită a fost gata să participe, fără nici o problemă, pînă a izbucnit nenorocirea din Gaza. Și condiționează participarea sa de rezolvarea problemei statalității palestiniene. Respectiv recunoașterea statalității independente a Palestinei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
O amplă manifestație antiguvernamentală a avut loc sîmbătă, în Serbia, la Belgrad. Organizațiile studențești au chemat cetățenii din toată țara să vină la protest, sub sloganul „Studenții cîștigă”. Evenimentul de sîmbătă a fost precedat de un an și jumătate de proteste declanșate în noiembrie 2024, după ce acoperișul gării din Novi Sad, proaspăt renovată, s-a prăbușit, omorînd 16 oameni. Protestatarii acuză de-atunci autoritățile de corupție. Care e istoricul protestelor în acest an și jumătate care s-a scurs din noiembrie 2024 pînă acum? Ce vor manifestanții să obțină? Se poate coagula o mișcare politică în urma acestor proteste care durează deja de un an și jumătate? Am întrebat-o pe Miruna Butnaru-Troncotă, prof. univ. la SNSPA, specialistă în zona Balcanilor.
Miruna Butnaru-Troncotă: „Au fost proteste aproape permanente, e un fenomen civic mai puțin întîlnit pînă acum. Vorbim de un nucleu al studenților, de la mai multe specializări. Ei sînt primii care au ieșit, pentru o manifestație de doliu, inițial, și de condamnare a actelor de corupție, care s-a transformat apoi în proteste de masă. Asta înseamnă că li s-au alăturat sindicatele, fermierii și o parte a clasei de mijloc și, ceea ce a fost foarte important pentru studenți, profesorii din universități. Profesori care și-au pus în pericol uneori chiar locul de muncă, pentru că președintele Aleksandar Vucic a început o serie de acțiuni de intimidare a acestora, de desfacere a contractelor de muncă. Mulți au ajuns în justiție, iar unii și-au pierdut locul de muncă. Vorbim aici de profesorii care au sprijinit protestele deschis, nevrînd să mai intre la ore. E important de spus că studenții au blocat universitatea și aproape un an de zile nu s-au mai ținut cursurile. Sigur, apoi au apărut și niște contra-manifestații, cu alți studenți, pro-guvernamentali, care spuneau că dreptul lor la educație trebuie luat în considerare și să se revină la cursuri. Deci a fost foarte vizibilă polarizarea societății sîrbe. Societatea civilă fusese redusă la tăcere – asta ne arată cam toate studiile și toate sondajele de opinie privind libertatea presei și libertatea societății civile în Serbia. Regimul a devenit din ce în ce mai autocrat, fundațiile și organizațiile non-guvernamentale au un spațiu foarte mic de manifestare și atunci aceste proteste au devenit și spațiul de manifestare liberă a societății civile. Cercetători în științe politice care urmăresc atent au încercat să definească acest tip de protest ca fiind unul studențesc, non-partizan, pentru că ei nu sînt asociați cu nici un partid politic, sînt efectiv doar proteste anti-guvernamentale și care în acest moment au și o solicitare direct politică și anume alegeri anticipate. Dar pînă acum nu a existat o poziționare politică și nici o asociere. Studenții au refuzat să aibă un lider, nu există un lider al acestei mișcări, totul este împărțit între organizațiile studențești, tocmai pentru a nu fi atacați ca actor politic și au refuzat orice asociere cu un partid politic. Lucru care a atras și o serie de semne de întrebare sau animozități legate de ce va fi mai departe, de cum poţi s-o ții în proteste în continuu. Protestele obosesc și mai departe ai nevoie, totuși, de legitimitate democratică, ai nevoie să intri în alegeri. Lucru care acum a devenit un subiect mult mai acut, fiind deja aproape o nouă rundă de alegeri. Următoarele alegeri sînt în 2027.”
După catastrofa din 2024, premierul Serbiei și primarul din Novi Sad au demisionat. Dar protestele nu s-au oprit. De ce, ce vor manifestanții să obțină?
Miruna Butnaru-Troncotă: „Da, iniţial, ei au cerut tragerea la răspundere a mai multor persoane pentru ceea ce am numi corupția generalizată, corupția la un nivel înalt, atît între cei care au făcut acele renovări de proastă calitate, cît și între instituțiile guvernamentale care au finanțat. În justiție, părinții victimelor nu și-au văzut dreptatea. Procesele stagnează. Şi trebuie spus că toți indicatorii democratici din ultimele luni, publicați de Bertelsmann Stiftung sau V-DEM, de la Institutul pentru Democrație, arată Serbia ca fiind, după Ungaria, la acel moment condusă de Orbán, statul cu coeficientul cel mai scăzut în ce priveşte calitatea democrației. Studenții reclamă deteriorarea instituțiilor democratice, ceea ce se traduce și în stagnarea în procesul de integrare europeană. Eu i-am cunoscut personal, anul trecut, am fost la un festival de film unde au fost invitați ca speakeri doi dintre ei. Am fost foarte impresionată, pe de-o parte, de oboseala lor, de faptul că deja spuneau că sînt epuizați de aceste proteste, dar, pe de altă parte, și de ceea ce simțeam că le dă totuși energie și anume gîndul la viitor. Ei spuneau ne dorim să rămînem în țară. Vedem că în celelalte state din Balcanii de Vest singura oportunitate pentru un tînăr să aibă o viață decentă și să beneficieze de meritocrație și de o viață care să nu-l condamne la a da mită în stînga și în dreapta este să plece din țară. Iar ei spuneau noi nu vrem să plecăm din țară, noi vrem să rămînem în Serbia, dar nu în această Serbie. Ne dorim o Serbie democrată. Şi unii din ei făceau comparația cu părinții lor. Părinții noștri, spuneau, au ieșit în stradă împotriva lui Milošević pentru a avea o Serbie europeană. Noi observăm că această Serbie europeană e tot mai departe dar ne-o dorim.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Scriitoarea Ayelet Tsabari a fost la București pentru lansarea romanului său „Cântece pentru cei cu inima frântă”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Dumitru. Ayelet Tsabari este o scriitoare israeliano-canadiană. Bunicii ei au venit în Israel din Yemen. Autoarea reconstituie în această carte, pe fondul unei povești de familie, povestea comunității căreia îi aparține și despre care s-a scris prea puțin în literatură. Provenind dintr-o comunitate marginalizată, cea a evreilor yemeniți, Ayelet Tsabari știe foarte bine ce important este să dai voce acelora care nu sînt auziți. Totodată, istoria de familie din „Cântece pentru cei cu inima frântă” este îmbibată de istoria statului Israel, a conflictului arabo-israelian, a nedreptăților, violențelor și tragediilor care marchează acest spațiu. Am vorbit cu Ayelet Tsabari despre personajele sale, despre tradițiile evreilor yemeniți, păstrate doar de istoria orală, despre straturile politice ale cărții, precum și despre implicarea ei în acțiuni umanitare după 7 octombrie 2023. După atacul terorist al Hamas, a mers ca voluntară și făcut curat în casele devastate de teroriști, a participat la proteste față de războiul din Gaza și s-a implicat într-o rețea de sprijin care strînge fonduri pentru palestinienii din Gaza.
Am înregistrat discuția noastră la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Interviul a fost tradus de Claudia Davidson-Novosivschei.
Ayelet Tsabari: „Tind să cred că scrisul, în întregul său, este politic, chiar și atunci cînd nu are această intenție. În plus, romanul meu are mai multe straturi politice, chiar dacă nu am luat această decizie în mod conștient, ci a fost mai degrabă un impuls, o dorință foarte puternică de a scoate lucruri la suprafață. Pentru că m-am simțit la rîndul meu invizibilă: am terminat liceul știind foarte multe despre istoria evreilor așkenazi și mai nimic despre istoria comunității din care provin și despre istoria evreilor mizrahi. Iar astfel de goluri în cunoștințe pot să destabilizeze copiii, în viețile lor ulterioare, lucru care se vede prin intermediul personajelor Zohara și Yoni. Simt că această carte în sine este o modalitate de a adăuga la istorie. Desigur, romanul e ficțional, dar am făcut cercetare foarte serioasă pentru scrierea lui. Și am vrut să arăt altceva pornind de la întrebarea vocile cui contează, atîta vreme cît vocile femeilor din comunitatea evreicelor yemenite erau doar cele ale transmiterii orale, pentru că femeile respective erau analfabete. Și-atunci, vocea cui și povestea cui devine istorie și povestea cui rămîne doar o poveste?”Saida este obsedată de curățenie. Toată viața a făcut curat. În propria ei casă și în casele altora. A murit în timp ce făcea curat. Fiica ei, Zohara, fără să-și dorească, îi calcă pe urme. Exista, aflăm din carte, un puternic stereotip despre evreicele yemenite legat de această muncă, un stereotip care pune semnul egal între yemenită și menajeră. De ce?
Ayelet Tsabari: „Eu însămi sînt a patra generație de menajere. Străbunica mea a ajuns în 1907 pe teritoriul a ceea ce azi este Israel, în perioada Imperiului Otoman, și a făcut curat în casele evreilor bogați. La fel a făcut și bunica mea, la fel a făcut și mama mea. Eu însămi am început să fac asta încă înainte de a merge la școală. (...) Cînd am știut că vreau să scriu despre evreicele yemenite, trebuia ca această poveste a femeilor care fac curat în casele altora și care sînt obsedate de curățenie să facă parte din roman, nu puteam să n-o includ. Dar există și aici mai multe straturi. E o experiență căreia Zohara încearcă să-i reziste, la fel cum am făcut și eu. Zohara, la fel ca mine, nu voia să devină bună la curățenie și totuși descoperă la un moment dat că este foarte bună la asta. Mama mea, la fel ca Saida, a rămas văduvă, cu șase copii, iar cînd nu mai ai control asupra vieții, curățenia este totuși o activitate care-ți dă sentimentul că ești în control. Cînd faci curat, ai și partea de meditație, în care poți fi singură cu gîndurile tale și poți să te confrunți mai ușor cu traumele, cu durerile și cu tristețile personale.”Zohara a fost o adolescentă rebelă, a refuzat tradițiile yemenite, a fugit de trecut, a plecat din Israel dar s-a întors și și-a regăsit trecutul, rădăcinile, strămoșii. Este aceasta și o carte despre construcția de sine, despre identitate?
Ayelet Tsabari: „Absolut! Cred că tot ce scriu este despre identitate, despre a pleca și a reveni. Cam tot ce scriu se concentrează pe această temă: mai mult decît identitatea în sine, identitatea pe care o dobîndești plecînd și reîntorcîndu-te. Iar cînd mi se pune întrebarea cît de mult seamănă Zohara cu mine, spun mereu că exact în această componentă de plecare, abandon și apoi revenire sîntem asemănătoare. Și, dacă-mi citiți cartea de memorii, veți vedea că și acolo vorbesc despre această construcție a identității care se face prin mișcarea de a pleca și apoi a te întoarce.”Ce poate spune literatura în vremuri tulburi și tragice, cum sînt cele pe care le trăim? Ce putere are literatura în această lume?
Ayelet Tsabari: „E o întrebare pe care mi-o pun și eu adesea. Și sînt zile cînd mă îndoiesc foarte tare că literatura mai are vreo putere. Dar, pe de altă parte, e în mine această nevoie de a scrie și, dincolo de nevoia mea de a scrie, mi se pare că, uneori, ceea ce scriu ajunge să rezoneze cu alți oameni, pe care poate să îi îndemne spre acțiune. De asemenea, mi se pare că e important să depunem mărturie. Și cam asta fac în ceea ce scriu: mă concentrez pe a depune mărturie și pe a da voce sau voci mai ales comunităților care, uneori nu au această voce, uneori nu reușesc să se exprime. Speranța că pot să-i fac pe alții să rezoneze cu ceea ce scriu, pentru ca aceștia, mai apoi, să acționeze printr-o empatie absolut necesară și faptul că, în același timp, depun mărturie – astea îmi aduc o oarecare alinare. Dar trebuie să-mi repet mie însămi mereu și mereu că e nevoie de aceste lucruri.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Potrivit unui nou proiect legislativ aflat în dezbatere parlamentară, organizațiile neguvernamentale vor fi obligate să publice identitatea donatorilor lor, persoane fizice care donează peste 5.000 de lei şi persoane juridice, indiferent de sumele donate. În caz contrar, organizațiile riscă suspendarea activităţii și, ulterior, dizolvarea. Peste 800 de organizații îi cer Parlamentului să respingă proiectul de lege, susținînd că măsura aceasta restrînge dreptul la liberă asociere și introduce sancțiuni disproporționate pentru sectorul neguvernamental. De asemenea, organizațiile amintesc că statul are deja instrumentele necesare pentru a verifica informațiile referitoare la finanțare și consideră noile obligații excesive. Am discutat despre acest proiect legislativ cu Ovidiu Voicu, de la de la Centrul pentru Inovare Publică.
Ovidiu Voicu: „Această declarație pe care o propune noul proiect de lege ar fi a patra, care spune același lucru statului. În principiu, orice organizație înregistrează în contabilitate orice donație pe care o primește. Acum, cine nu înregistrează în contabilitate nici nu le declară, să-i excludem din start. Și dintotdeauna se face anual bilanțul, care cuprinde o serie de informații, nu complete. Dar, începînd cu 2025, au intrat și organizațiile neguvernamentale cu raportarea SAF-T – fişierul de control fiscal –, care este o raportare detaliată a tuturor tranzacțiilor pe care le face o entitate. Deci, toate donațiile primite sînt deja acolo. Mai mult, din 2024, se face și o declarație numită declarația de trezorerie, care cuprinde toate finanțările primite și care e de două feluri. Este simplificată, sub 100.000 de lei, mai complexă, peste 100.000 de lei. Toate lucrurile astea sînt în posesia ANAF. Și, de fapt, aici este cea mai mare enervare, dincolo de problemele fundamentale, de principiu cu acest proiect de lege: este extrem de enervant că niște parlamentari, care nu cunosc legislația, s-au gîndit că este bine să se mai facă încă o declarație. Ei bine, dacă statul dorește să fie transparent, să facă bine ca din cele pe care deja le facem către ANAF, să extragă ce dorește să publice, pentru că sînt acolo și să publice.”
Ce ar trebui să facă statul în caz că există suspiciuni serioase legate de finanțare ilegală sau de influență politică prin intermediul unei organizații neguvernamentale?
Ovidiu Voicu: „Culmea este că statul ar trebui să aplice legea. Noi avem de patru ani legislație de inspirație europeană privind spălarea banilor și combaterea terorismului. Și se aplică foarte strict, inclusiv organizațiilor neguvernamentale. Oricine lucrează ca persoană juridică, că e firmă, că e organizație neguvernamentală, știe de declararea beneficiarilor reali, de declararea sumelor care vin de la persoane expuse politic. Toate lucrurile astea se duc în niște servere la ANAF sau niște servere la Banca Centrală, la care au acces instituțiile de ordine, instituțiile care trebuie să urmărească traseul lor. În principiu, dacă apar suspiciuni că cineva încalcă legea, ar trebui să ia aceste date și să aplice legea. Și mai este o chestiune care este importantă și despre care vorbim mai rar, e vorba de acea zonă de influențare a deciziei politice, care este importantă. Acest proiect de lege o ratează cu totul, ca și multe altele. La Comisia Europeană, spre exemplu, există un registru de transparență, unde orice organizație, că este firmă, că este ONG, că este universitate, institut, care urmărește influențarea deciziei de către Parlament sau de către Comisie, trebuie să se înregistreze și să spună: fac advocacy sau lobby sau cum vrem să-i spunem și acolo dai mai multe informații, inclusiv despre cine te finanțează și cu ce sume. Lucrul ăsta este acceptabil în toată lumea, dar doar pentru acele organizații care au astfel de activități în mandat și în portofoliul de acțiune. Orice interes poate fi reprezentat, dar într-o formă organizată.”Există și alt aspect sensibil legat de publicarea numelor donatorilor unor organizații. Sînt, de pildă, asociații care se ocupă cu protecția victimelor violenței domestice sau ale traficului de persoane, asociații care activează pentru drepturile minorităților...
Ovidiu Voicu: „Ţinta, în România, după părerea mea, sînt acele organizații care militează pentru cauzele nepopulare. Spre exemplu, pentru persoanele din minorități sexuale, pentru drepturile femeilor, pentru victimele violenței domestice, pentru victimele traficului de persoane. Pentru că aceste organizații sînt cele care își protejează de obicei donatorii. Organizații ca cea pe care o reprezint, dacă intrați pe site-ul nostru, spunem cu mîndrie cine ne sînt donatorii, pentru că arăți pe cine ai convins să te sprijine. În cazul organizațiilor care susţin cauze pentru care pot fi supuse unor presiuni, fie din partea unei majorități patriarhale, să-i spunem, mai dure, fie din partea unor zone de crimă organizată – gîndiți-vă la o organizație care are un adăpost pentru victimele traficului de persoane sau victimele violenței domestice –, vor fi sub presiune cei care ar sprijini astfel de organizații. Acolo este, de fapt, în opinia mea, miezul acestei reglementări.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, este în plin turneu în Europa. Marți a fost la Strasbourg, la Parlamentul European, unde a fost decorată cu Ordinul European de Merit, astăzi este în Țările de Jos și mîine, 21 mai, va ajunge în Republica Cehă. Maia Sandu a fost decorată ieri, în plenul Parlamentului European, cu Ordinul European de Merit, o distincţie instituită în 2025, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la Declaraţia Schuman, actul fondator al comunităţii europene. Ordinul a fost acordat, pentru prima oară anul acesta, personalităţilor care au contribuit la promovarea valorilor europene şi la consolidarea proiectului european. Între ele se numără: preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, fosta cancelară germană Angela Merkel, fostul lider al Solidarność și fostul președinte al Poloniei Lech Wałęsa. Ce reprezintă această distincţie primită de preşedinta Moldovei pentru Moldova? Care ar fi orizontul realist de timp pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană? L-am întrebat pe jurnalistul Vitalie Călugăreanu, corespondent Deutsche Welle în Republica Moldova.
Vitalie Călugăreanu: „În 2018, 2019 chiar, puțini în Republica Moldova se gîndeau că Republica Moldova poate să ajungă în 2025, 2026 la această fază avansată a discuțiilor de aderare cu Uniunea Europeană. Să nu uităm că noi am ieșit dintr-o guvernare oligarhică, cleptocratică la Chișinău, dominată de Vladimir Plahotniuc, acum condamnat în Republica Moldova, care își permitea să anuleze alegeri. În Republica Moldova, în 2018, în Chișinău, a anulat alegerile locale. Republica Moldova era absolut izolată în momentul în care Maia Sandu a preluat conducerea acestei țări, tocmai din cauza faptului că acest oligarh preluase controlul asupra instituțiilor statului și şi le-a subordonat. Să ne amintim de acele trei rezoluții ale Parlamentului European, care condamnau derapajele din Republica Moldova. Toate finanțările proiectelor pe justiție erau blocate. Iată că, într-o perioadă destul de scurtă, Republica Moldova a putut să avanseze, tocmai datorită imaginii pe care o are președinta Maia Sandu și eforturilor pe care le-a făcut anume dumneaei în acest parcurs pe care îl are astăzi Republica Moldova. Noi sîntem mîndri de ceea ce vedem. Nu știu dacă s-a mai întîmplat sau dacă se va mai întîmpla vreodată ca Republica Moldova să fie aplaudată în picioare în Parlamentul European.”
Președinta Maia Sandu a făcut apel la instituțiile europene să permită Republicii Moldova să înainteze pe drumul său european, dar ce șanse sînt pentru ca Moldova să înceapă negocierile de aderare?
Vitalie Călugăreanu: „Maia Sandu a spus nu o dată că Republica Moldova nu are timp și a repetat asta ori de cîte ori a fost la o tribună internațională, pentru a transmite un semnal cancelariilor europene și Occidentului, în general. Noi ne facem temele în ceea ce privește integrarea europeană, dar și deschiderea Uniunii Europene ar trebui să fie un pic alta. E nevoie ca aceste proceduri birocratice să fie simplificate. Mai e și poziționarea Republicii Moldova la pachet cu Ucraina. Au fost acele probleme cu Ungaria care a blocat Ucraina și, prin ricoșeu, a blocat și Republica Moldova. Nu știm încă ce va face Ungaria de aici încolo. Așteptăm întîlnirea noii conduceri a Ungariei cu președintele Zelenski. Noi avem o fereastră de oportunitate tare scurtă. 2026 este anul în care Republica Moldova trebuie să înceapă neapărat negocierile de aderare cu Uniunea Europeană, pentru că în 2027 urmează să aibă loc alegeri în mai multe state, membre ale UE, inclusiv în Franța. Şi am văzut care sînt predispozițiile acolo și s-ar putea să apară noi blocaje. (...) 2030 este anul aderării, 2028 este anul semnării tratatului de aderare cu Uniunea Europeană. Și sînt calcule politice foarte clare. Este actualul mandat al Maiei Sandu și actualul mandat al partidului pe care l-a creat Maia Sandu. Nu cred că Republica Moldova după 2030 va mai avea un astfel de aranjament politic atît de favorabil în ceea ce priveşte aderarea sau opțiunea pro-europeană. De asta este important ca lucrurile să se întîmple în acest interval de timp, pînă în 2030. Semnanele pe care le-a dat Maia Sandu în sensul ăsta sînt foarte clare și am văzut că nu mai încearcă să ocolească lucrurile. Le spune destul de tranșant: dacă nu ne primiți pînă în 2030, noi o să mergem pe planul B. Iar planul B înseamnă unirea cu România, despre care tot vorbește președinta Maia Sandu, inclusiv în interviul de azi pentru Deutsche Welle.”Care este atmosfera în Republica Moldova, în ce măsură cetățenii susțin proiectul de aderare la UE?
Vitalie Călugăreanu: „Noi am avut un referendum constituțional pe tema integrării europene a Republicii Moldova şi alegeri prezidențiale în 2024. Referendumul pro-european a fost cîștigat de forțele pro-europene. Alegerile prezidențiale au fost recîștigate de Maia Sandu. Iar în 2025 alegerile parlamentare au fost cîștigate de partidul PAS, pe care l-a creat Maia Sandu, un partid pro-prezidențial care are majoritate în actualul Parlament. Deci așa pot să vă răspund: există o majoritate de aproape 60% din cetățenii Republicii Moldova care își doresc integrarea în Uniunea Europeană. Dar asta nu înseamnă că propaganda rusească a încetat să mai lucreze. Am avut liniște 3 zile după alegerile parlamentare, cînd Rusia a mai pierdut o dată electoral în Republica Moldova. Era tare liniște în online. După care acest război propagandistic a fost reluat. În momentul acesta, din ce vedem în sondaje, partidele pro-ruse și falșii pro-europeni cîștigă teren. De asta ziceam că această situație politică pe care o avem, foarte convenabilă, trebuie valorificată la maximum, astfel încît să împingem cît de tare putem Republica Moldova în marea familie europeană, la adăpost. Pentru că integrarea în UE este pentru Republica Moldova un proiect existențial. Noi o altă umbrelă economică, politică și de securitate nu avem. De asta este atît de important pentru Republica Moldova să se pună la adăpost în acest interval de timp.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Mai multe asociații de creatori au făcut un apel către autorități pentru repunerea în dezbatere publică a Ordonanței de Urgență nr. 89/2025 și Ordinului ANAF nr. 59/2026, cu privire la obligația de înrolare în sistemul RO e-Factura a persoanelor fizice titulare de drepturi de autor. Înrolarea ar trebui să devină obligatorie de la 1 iunie. „La baza demersului nostru au stat numeroasele sesizări și îngrijorări exprimate de membrii comunității noastre profesionale” - se arată în apel.
Luni, Ministerul Finanțelor a susținut un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sînt exceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților.
Invitatele noastre sînt Iulia Gorzo, de la Asociația Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT), și Tudorița Șoldănescu, manager cultural, președinta Asociației Incubator de Scenarii Culturale. Am discutat cu ele despre ideea autorităților de a trata munca de creație ca pe o prestare de servicii sau activitate economică, despre îngrijorările provocate de directiva care ar trebui să intre în vigoare la 1 iunie, despre multiplele situații în care se găsesc persoanele care lucrează pe contracte de drepturi de autor, despre faptul că înrolarea în sistemul e-factura nu ar face decît să dubleze o muncă de declarare a veniturilor, precum și despre inițiativa Ministerului Finanțelor de a depune un amendament prin care titularii de drepturi de autor să fie exceptați de la înrolarea în sistemul RO e-factura.
Iulia Gorzo: „Această ordonanță este greșită la nivel de principiu. Colegele mele care au ajutat la redactarea apelului au pus acolo și o hotărîre a Curții de Justiție a Uniunii Europene într-o speță în care exact asta s-a disputat: dacă drepturile de proprietate intelectuală pot fi echivalate cu prestări de servicii. Iar decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost că nu pot fi echivalate. Iar ca oamenii să înțeleagă: în această lume a noastră, toată lumea e taxată, să nu credem că autorii sînt niște boemi care nu-și plătesc taxele. Nu. Pe toate aceste contracte se plătesc taxe, totul este transparent.”
Tudorița Șoldănescu: „Există o foarte mare neclaritate la nivelul celor care fac aceste legi cu privire la ce înseamnă acest contract de drepturi de autor, ce conține în sine dreptul de autor, ce înseamnă o operă. Atunci cînd faci un contract de drepturi de autor cu un artist vizual, care lucrează douăzeci de tablouri și le expune într-un spațiu expozițional, tablourile alea nu îmi revin mie pentru că eu i-am plătit acest drept de autor. Nu este nici ceva lipsit de concretețe, dar nu este nici ceva atît de concret încît să mi-l bag în buzunar. Este bunăvoința artistului ca lucrarea pe care a făcut-o să fie în spațiul meu timp de două săptămîni, ca un public larg să vină s-o vadă. De aceea dreptul de autor este atît de special și de aceea trebuie să aibă niște reglementări separate de cele care privesc vînzarea, comercializarea, veniturile fixe din activități comerciale. Este inefabil și trebuie să fie protejat. Cei care fac regulile nu înțeleg acest lucru. Nu-i nici o problemă dar întrebați-ne, că vă explicăm. (...) Gîndim împreună, găsim o soluție, reglementăm corect.”
Ministerul Finanțelor a susținut luni un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sîntexceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților. Ce șanse sînt să fie votat amendamentul în plenul Camerei Deputaților? Eventual pînă la 1 iunie, cînd ar inta în vigoare obligativitatea înrolării în sistemul e-factura?
Iulia Gorzo: „Cred că sînt șanse bune. Urmărim, sîntem foarte atenți la ce se va întîmpla. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Mă bucur foarte mult că vocea atîtor oameni a fost importantă, de data asta. Iată că se poate. (...) Pentru mine a fost o lecție despre cum comunitatea noastră se poate mobiliza și poate schimba niște lucruri cînd este vizată.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, va face o vizită în China, în zilele de 19 și 20 mai, a anunțat Kremlinul, la foarte scurt timp după vizita președintelui Statelor Unire ale Americii, Donald Trump, la Beijing. Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?Cum privește Uniunea Europeană aceste vizite la Beijing, a lui Donald Trump și cea anunțată a lui Vladimir Putin? L-am întrebat pe este Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).
În 2022 Rusia și China au proclamat la unison o „prietenie fără limite”. Între timp, odată cu invazia ilegală din Ucraina, Rusia a devenit tot mai izolată, tot mai ruptă de restul lumii. Și tot mai dependentă de piețele din China. Și de sprijinul din partea Beijingului. Așa că am putea începe discuția noastră de la această relație: cum ar trebui s-o definim? Cît de „fără limite” mai este această prietenie?
Cătălin-Gabriel Done: „Ea este fără limite pentru că, așa cum ați spus, Federația Rusă și Vladimir Putin sînt total dependenți de bunăvoința Beijingului. Dar este un lucru extrem de important în această vizită, pentru că ea vine în contrapartidă după vizita lui Donald Trump la Beijing, tocmai pentru a redefini spațiul sferelor de influență la nivel global. Vizita lui Donald Trump a deschis calea spre o triangulație a relațiilor internaționale, în care Statele Unite ale Americii nu mai sînt singurul hegemon, și par să recunoască acest lucru, și acceptă la masa discuțiilor, la masa greilor relațiilor internaționale, China și Federația Rusă. Interesant este faptul că acum Donald Trump îl recunoaște pe Xi Jinping ca partener egal de discuție, accentul nu mai cade exclusiv pe Federația Rusă ca principal competitor pentru America, ci se mută accentul spre China și în acest context această prietenie sino-rusă vine să ne demonstreze încă o dată importanța Chinei în sistemul de securitate global, în sistemul economic. Pentru că acum China devine punctul focal în jurul căruia pivotează cele două mari puteri nucleare, SUA și Rusia, și în acest context cred că vizita lui Putin va defini nu doar relația Rusiei cu China, ci va defini relația întregului sistem internațional cu China, pentru că ea va fundamenta o suprapunere de interese, o suprapunere de praguri limită în relațiile internaționale și totodată va dovedi capacitatea Chinei de a influența parcursul securității economice globale.”Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?
Cătălin-Gabriel Done: „Sigur că Vladimir Putin încearcă acum să demonstreze lumii întregi, probabil că va și reuși, că poate avea o discuție tête-à-tête, de la egal la egal, atît cu China cît și cu Statele Unite ale Americii și mai mult decît atît, ne demonstrează că acum sistemul internațional va fi împărțit în trei bucăți, în trei falii, extrem de fragile din punct de vedere al echilibrului, dar care vor redimensiona raporturile de securitate și vor defini viitorul secol de putere.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Andreea Răsuceanu a publicat recent romanul „Hemiptera”, la Editura Polirom. Un roman în care se împletesc două planuri narative: unul contemporan și celălalt de la începutul secolului al XIX-lea, de pe vremea domniei lui Caragea, marcată de ciuma care a ucis mare parte din populația Bucureștiului. Cele două epoci sînt legate prin poveștile personajelor, prin frica de moarte și sentimentul pregnant al sfîrșitului dar și prin poveștile locului: cartierul Balta Albă de azi. În locul care azi se cheamă așa a fost o groapă comună imensă unde au fost aruncate de-a valma cadavrele celor morți de ciumă. Peste ele se turna var și, cînd ploua mult, varul și apa formau o peliculă albă. Așa a ajuns cartierul de azi să se numească Balta Albă. Protagoniștii din prezent, naratoarea și iubitul ei, locuiesc în acest cartier și acolo au locuit și în copilărie. Iar poveștile din trecut au în prim-plan cîteva figuri din epoca lui Caragea, pe domnitor însuși, dar și o femeie doctoră, o medica, Venețiana, și o femeie cioclu. Am vorbit cu Andreea Răsuceanu despre noul ei roman, despre personajele și lumile în care trăiesc și despre titlul misterios al cărții.
Andreea Răsuceanu: „Trecutul nu e mort, ci e insinuat și continuă să trăiască în prezent, în forme mult mai spectaculoase și mai vizibile decît ne-am gîndi, poate. (...) Am pornit de la ideea Apocalipsei, care e o obsesie contemporană, și de la revelația că, tot așteptînd un moment, un eveniment, de fapt ratăm chiar sensurile acestui sfîrșit continuu. Ăsta e un sens major al cărții. Al doilea ar fi că întotdeauna s-a trăit cu un maximum de implicare și de atenție ideea sfîrșitului, cu atît mai mult în secolul al XIX-lea, pe care mi l-am ales eu, în perioada de după ciuma lui Caragea, cînd evident că sentimentul sfîrșitului era ceva inevitabil, îl trăiai în mod cotidian, avînd în vedere că murise o parte atît de mare din populația Bucureștiului și nu numai. Apoi oamenii îl trăiau într-o perioadă atît de instabilă, cum a fost cea a regimurilor fanariote. Și atunci mi-am dat seama că de fapt sfîrșitul lumii este o stare continuă a ei și nu un moment. Și m-am gîndit cum aș putea să spun cel mai bine lucrul ăsta.”
Ți-ai propus din start să scrii despre trecut, să faci incursiuni în memorie, în memoria ta, în memoria colectivă?
Andreea Răsuceanu: „E clar că asta e una dintre obsesiile și temele mele predilecte dar nu, nu a fost ceva programatic, nu m-am gîndit la carte ca la o reconstituire nici a istoriei mele personale, nici a istoriei cartierului neapărat. Am vrut să scriu despre altceva. Am vrut să fac și o poveste de dragoste care se petrece în contextul nevoii de recuperare a trecutului. Dar cred că mesajul de profunzime, mesajul care aș vrea să ajungă la cititor este legat de obsesia recuperării trecutului dar și de întrebarea cît și ce anume poți recupera din trecut, ce merită păstrat și de ce anume merită să te eliberezi?”Cicadele, aceste insecte din ordinul Hemiptera, se aud pe parcursul întregii povești. Aceste insecte trăiesc ani de zile sub pămînt iar cînd ies și cîntă, supraviețuiesc la suprafață doar cîteva săptămîni. Cum ai ajuns să folosești acest simbol puternic, să împînzești cartea de cicade?
Andreea Răsuceanu: „Am ajuns prin Platon, prin Phaidros și prin povestea cicadelor. Legenda spune că atunci cînd s-au născut muzele, unii oameni au continuat să cînte și să danseze pînă la epuizare, uitînd să se mai hrănească și au murit pur și simplu în beția asta a artei. Și-atunci muzele au ales să-i transforme în cicade, adică niște insecte care trăiesc aproape fără hrană. De fapt, nu e chiar așa. Trăiesc din seva copacilor. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta. Mi-am dat seama cît de bine se potrivește metafora cicadei pentru cartea mea, în toate sensurile posibile.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Palatul Cotroceni a găzduit miercuri Summitul Formatului București 9 (B9) și al Țărilor Nordice, co-prezidat de președintele României, Nicușor Dan, și de președintele Poloniei, Karol Nawrocki. „Delivering More for Transatlantic Security” („Mai mult pentru securitatea transatlantică”) a fost tema întîlnirii. La finalul evenimentului s-a accentuat ideea colaborării strînse a aliaților cu SUA în cadrul NATO, s-a reiterat ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa Alianței Atlanticului de Nord şi ţările participante au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre toate acestea am vorbit cu analistul de politică internațională Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.
La finalul summitului B9 și Țările Nordice s-a insistat pe ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa alianței. Ce rol are acest tip de declarație?
Robert Lupițu: „Sigur, par cuvinte aruncate pe un document, însă dacă ne-am găsi în situația, puțin probabilă, ca la un summit aliat ulterior să nu mai vedem Rusia încadrată astfel, de fapt atunci ne-am da seama ce înseamnă a continua să numești Rusia o amenințare, pentru că în primul rînd este. Ea poate fi diluată în percepția publică pentru că tot timpul vedem lideri politici și documente oficiale care spun că Rusia este o amenințare, dar dacă cumva nu am mai spune asta, atunci cineva ar putea deduce că nu mai este. Şi nu este cazul, pentru că vedem instrumentarul de război clasic militar pe care îl poartă împotriva Ucrainei și de război hibrid cognitiv pe care îl poartă împotriva societăților sau infrastructurilor noastre.”Țările participante la summitul B9 și Țările Nordice au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre ce este vorba?
Robert Lupițu: „În momentul în care am încheiat relatările de la summitul de ieri, am mers pe formula că NATO 3.0 a intrat în dispozitivul strategic al alianţei la București – folosind o terminologie militar-geopolitică. Conceptul NATO 3.0 a luat naștere în luna februarie la reuniunea miniştrilor apărării din NATO de la Bruxelles, cînd Statele Unite au fost reprezentate de subsecretarul de stat al Pentagonului, al departamentului de război sau al apărării, Elbridge Colby, care este supranumit și artizanul strategiei naționale de apărare. Acolo el a prezentat conceptul de NATO 3.0. Practic, el a împărțit NATO în trei perioade. Perioada de NATO 1.0 care a existat de la momentul înființării, din 1949, pînă la finalul Războiului Rece. Conceptul de NATO 2.0 și anume redefinirea Alianţei și tot ce a urmat cu extinderile ulterioare. Şi NATO 3.0, în care ne-am afla acum sau urmează să ne aflăm, care se referă la faptul că Uniunea Europeană și Europa per ansamblu, aliații europeni trebuie să fie în măsură să asigure securitatea convențională a continentului, adică acea securitate specifică apărării convenționale de tip terestru, aerian și maritim, în timp ce Statele Unite vor rămîne implicate inclusiv din perspectivă neconvențională, adică descurajare strategică nucleară. Aceea a fost propunerea de la acel moment a Statelor Unite, care acum este preluată de către aliații de pe flancul estic, urmînd să fie propusă pentru summit-ul NATO de la Ankara.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Donald Trump se află într-o vizită de stat în China, în perioada 13-15 mai, eveniment considerat una dintre cele mai importante întîlniri diplomatice ale anului, în contextul unor tensiuni mai vechi între cele două țări. Este prima vizită de stat a unui președinte american în China în ultimii aproape zece ani. În 2017, tot Donald Trump a fost cel care a vizitat China, al cărei președinte era tot Xi Jinping. Pe agenda discuțiilor se află teme precum: relațiile comerciale, tehnologia de top, situația Taiwanului, războiul împotriva Iranului. Care este miza acestei întîlniri? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională, cercetător la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich.
Xi Jinping îl primește pe Donald Trump cu toate onorurile unei vizite de stat.Este cumva aici și o victorie de imagine pentru liderul chinez? În ciuda ostilităților, în ciuda tensiunilor, cum va fi folosită această imagine a lui Donald Trump în vizită de către propaganda chineză?
Marius Ghincea: „Propaganda chineză va folosi această vizită și negocierile dintre partea americană și partea chineză pentru a semnaliza încă o dată, în special propriei populații, dar și celorlalte state ale lumii, faptul că China este acum un actor de egală importanță și valoare cu SUA, la nivel mondial şi SUA, prin această vizită și agrearea de a negocia teme de substanță, recunosc, practic, statutul aproape egal al Chinei cu SUA, la nivel mondial. Dar este important de notat că poate fi interpretată și ca un fel de vizită pentru a încheia un acord de pace. Anul trecut, odată cu venirea înapoi la Casa Albă a lui Donald Trump, am avut ceea ce putem foarte bine considera un război comercial, în care Donald Trump a folosit mecanisme de tipul taxelor vamale și alte măsuri comerciale, inclusiv interzicerea exporturilor de cipuri sau tehnologie americană, pentru a pune presiune pe China și a constrînge autoritățile de la Beijing să se conformeze preferințelor politice și economice ale Washingtonului. Și în acel război comercial, din nefericire pentru partea americană, China a avut cîștig de cauză, pentru că s-a putut folosi foarte inteligent de avantajele oferite de controlul majorității resurselor de pămînturi rare, de care depinde, de altfel, întreaga tehnologie globală, pentru a pune la pămînt și a opri această lovitură, aceste atacuri lansate de către partea americană împotriva părții chineze. Și anul trecut, domnul Rubio, împreună cu reprezentanții guvernului chinez, au ajuns la un armistiţiu. Iar acum, în negocierile de zilele acestea, se intenționează încheierea unui acord de pace comercială și politică, pentru a stabili niște linii roșii și niște direcții viitoare pentru relațiile dintre cele două capitale.”Ce impact credeți că va avea această discuție pentru restul lumii?
Marius Ghincea: „Impactul poate să fie istoric, nu știm exact care sînt termenii și condițiile care vor fi negociate, nu știm dacă se va ajunge la niște concluzii care să rămînă bătute în cuie, dar orice întîlnire între două mari puteri, mai ales după o perioadă de conflict comercial și politic atît de intens, poate să aibă consecințe istorice pentru situația din diferite regiuni ale lumii, inclusiv din Europa, din Orientul Mijlociu, din Asia. Implicațiile cele mai importante vor fi cele legate de relaţiile comerciale și economice. Pentru că, în contextul conflictului comercial dintre China și SUA, țările din jur, în special din Asia de Sud-Est și de Sud, au beneficiat semnificativ, pentru că unele companii americane au încercat să-și redirecționeze producția din China către țări din Asia de Sud sau de Sud-Est, care nu erau ținta predilectă a administrației Trump sau care nu erau afectate de taxe vamale la fel de ridicate precum cele impuse părții chineze.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Următorul Sommet al Francofoniei va avea loc în noiembrie, în Cambodgia. Iar România va avea, pentru prima dată, un candidat pentru funcția de secretar general al Francofoniei. Fost comisar european, fost prim-ministru și eurodeputat, Dacian Cioloș are o veche și trainică legătură cu limba franceză și cu Franța. L-am invitat să vorbim despre candidatura sa la funcția de secretar general al Francofoniei, despre semnificaţia prezenţei României în cadrul acestei organizaţii şi relevanţa Francofoniei în contexul lumii de azi, marcate de războaie şi tensiuni.
Într-o lume în care organizațiile internaționale, tratatele și mecanismele multilaterale par tot mai fragile, ce relevanță mai poate avea Organizația Internațională a Francofoniei?
Înseamnă o limbă comună – și e ceea ce o diferențiază față de alte organizații internaționale. Faptul că există această platformă de limbă, cultură, educație. Franceza, față de limba engleză, e mai degrabă o limbă punte, care nu își propune să înlocuiască limbile locale sau limbile naționale și să universalizeze comunicarea printr-o singură limbă. (...) Statele membre se simt reprezentate de această organizație, în zona Africii, mai ales, dar și în Asia și în Oceania. Secretarul general al acestei organizații joacă de foarte multe ori rolul de mediator atunci cînd apar conflicte, cînd apar tensiuni în anumite regiuni. Și de asta e o organizație care are perspective pentru că spre deosebire de ONU sau de alte mari organizații internaționale care se formalizează foarte mult, unde se negociază foarte mult texte, rezoluții, declarații care apoi sînt mai puțin respectate, aici, în Francofonie, contactele – pentru că are și o dimensiune politică, are și o dimensiune practică, de finanțări de proiecte –, contactele între statele membre sînt mai frecvente și mai consistente.Ce ar însemna, concret, pentru România, obținerea, prin candidatura dumneavoastră, a funcției de secretar general al Francofoniei?
Ar însemna, în primul rînd, prezența unui român în fruntea unei organizații internaționale. Nu știu dacă România a mai avut, cel puțin în istoria recentă, un secretar general al unei organizații internaționale. A avut secretar general adjunct la NATO, prin domnul Mircea Geoană. Are reprezentare periodică la ONU, dar un mandat întreg la conducerea unei organizații internaționale nu știu să fi avut. Deci ar fi, în primul rînd, o relevanță diplomatică pentru România, ar fi o victorie a diplomației române. Pentru că eu sînt candidatul statului român, nu candidez pe persoană fizică. Apoi, din această poziție, aș putea facilita prezența și relevanța României în anumite zone unde, altfel, România ar fi mai puțin prezentă. Şi sînt zone cu potențial de creștere economică importantă, zone geostrategice importante. Mă refer aici la Africa, Asia, relația cu Canada – care, de cînd a început disputa cu Statele Unite și de cînd Organizația Națiunilor Unite slăbește în relevanță, se uită tot mai mult la alte mijloace și pîrghii de conectare cu zone relevante din lume. În Africa creșterea economică e de la 4 puncte procentuale în sus. Sînt foarte multe țări cu resurse minerale esențiale și determinante pentru noile tehnologii digitale. Pe tot ce înseamnă chestiuni legate de securitate alimentară și agricultură, care iarăși sînt domenii securitare cheie și strategice în lume, la fel, relația dintre Europa și Africa e una importantă.Aici aveți un background important.
Da, sigur. E unul din atuurile pe care le am în această candidatură – faptul că e un domeniu important pentru multe țări din Francofonie și un domeniu pe care s-a lucrat destul de puțin pînă acum în cadrul Organizației Internaționale a Francofoniei sau rețelei Francofoniei.Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Franța a adoptat o lege prin care se simplifică procedura de restituire către țările din care provin a operelor de artă şi artefactelor furate în timpul perioadei coloniale. Ce prevede noua lege? Cum se va aplica ea? Cum se raportează alte foste puteri coloniale la operele de artă aduse din colonii? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal.
Președintele Franței, Emmanuel Macron, s-a angajat în 2017 că va restitui patrimoniul african deținut de muzeele franceze.Dragoș Neamu: „Aceasta a fost o promisiune al lui Macron făcută în Ouagadougou, în Burkina Faso, într-o vizită istorică. Şi-a luat acest angajament în fața unor studenți africani din Burkina Faso. Ţările africane au folosit acest prilej și aproape în orice expoziție pe care o organizat-o, inclusiv în Belgia, mi-aduc aminte, în urmă cu doi ani, au ținut morțiș să insereze acest citat în așa fel încît să pună o presiune subtilă asupra președintelui pentru a nu-și uita promisiunea. Această lege, de fapt, este un fel de modificare a codului patrimoniului. Franța, după cum știți, are un cod al patrimoniului, care a încercat să ne inspire și pe noi. Scoaterea din domeniul public se poate efectua în acest moment în așa fel încît să permită o restituire mult mai facilă a bunurilor culturale către un stat care a fost privat în mod ilegal, prin abuzuri, jafuri, intervenții militare, de bunuri diverse care fac parte din patrimoniul său.”
Franța condiționează adesea returnarea obiectelor de existența unor spații la standarde muzeale occidentale în țările de origine. Este aceasta o preocupare legitimă pentru conservarea patrimoniului universal sau este o formă de amînare a retrocedării?
Dragoș Neamu: „Eu cred că este și, și. Este o preocupare legitimă pentru că, totuși, în ciuda faptului că aceste bunuri aparțin statelor care, iată, deja s-au mobilizat să facă cererea de retrocedare – mai ales Algeria, Mali, Coasta de Fildeș –, este normal ca ele să fie găzuite și acomodate în spații optime, pentru că altfel s-ar distruge iremediabil. Or, noi știm foarte bine ce drame va crea această restituire în rîndul multor muzeografi francezi, pentru că mulți dintre ei se identifică cu aceste obiecte, și-au dat doctorate, s-au specializat o viață întreagă pe aceste obiecte, care au devenit parte organică din sufletul lor. Și-atunci, cu siguranță, măcar pun aceste condiții, care, pînă la urmă, în termeni muzeografici, sînt cît se poate de legitime. Pe de altă parte, eu cred că aceste comisii care trebuie să decidă în ce măsură respectivele obiecte au fost, într-un final demonstrat factual, deposedate într-un mod ilicit, cred că ele vor încerca să saboteze puțin aceste demersuri. O sabotare subtilă, dacă vreți. Cu siguranță, muzeografii vor fi foarte, foarte greu de convins pe fiecare dosar în parte, apropo de retrocedare. Vor încerca să pună foarte multe întrebări, probabil să ridice foarte multe ziduri. Aici mă aștept să existe o zonă de controversă și de conflict. Cred că, totuși, în ciuda acestui cadru legal, care, oricum, este o etapă în plus necesară, cred că se vor crea foarte multe probleme. Mă aștept să se întîmple asta gîndindu-mă inclusiv la reacția muzeografilor britanici, care nici nu concept să existe o astfel de lege în Anglia.”Apasă PLAY pentru a asculta interivul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Laura Câlțea este o cititoare de cursă lungă, după cum se recomandă ea însăși. Dar nu ține pentru ea ce citește, ci împărtășește cu alții. Mulți alții. A reușit să construiască o comunitate de peste 12.000 de cititori, membri în Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă. Și, în prezent lucrează la o aplicație dedicată organizării lecturilor personale, BIBLIOFIL. Totul a început cu un blog, acum 12 ani.
Laura Câlțea: „Avem două cluburi de carte lunar. Unul, în fiecare ultima zi de vineri a lunii, unde votăm cartea lunii, iar cel care propune cartea cîștigătoare este și moderatorul clubului. La ora 10, moderatorul pune o postare în care își spune părerea despre carte, iar în comentarii stăm și spunem toată ziua ce ne-a plăcut și ce nu ne-a plăcut. Se comentează foarte mult la cluburile astea. Iar cel de-al doilea club este o provocare pe care am inițiat-o la începutul anului, i-am zis „Un an de lecturi. Literatură clasică europeană.” Am propus 12 cărți, începînd cu „Odiseea” și terminînd cu „Toba de tinichea” a lui Günter Grass. În fiecare vineri de la mijlocul lunii, pun o postare mai lungă, în care nu comentez neapărat cartea, ci în care fac un context literar la cărții respective. La „Odiseea” vorbesc despre faptul că inițial nu era o carte, era o povestire orală, pe care oamenii o ascultau. Adică încerc să dau un context literar cărților, pentru că în grup sînt foarte mulți cititori care nu sînt absolvenți de filologie sau de științe umaniste și care de multe ori mi-au spus că ar vrea să știe mai multe. (...) Eu personal aveam nevoie să trec din nou prin literatura clasică și pentru mine chiar a fost și este în continuare un exercițiu terapeutic. Pentru că mă ajută să-mi dau seama de ce îmi place atît de mult să citesc și de ce literatura ne poate ajuta să trăim mai bine, să înțelegem lumea mai bine.”
De ce să mai citim în lumea asta atît de tensionată și agitată?
Laura Câlțea: „Nu pot să garantez că cititul te va ajuta să te simți mai în siguranță în lumea asta. Pe mine m-a ajutat. Anul trecut am stat într-o anxietate pe care cred că nici în pandemie n-am trăit-o așa de acut cum am trăit toate știrile și toate evenimentele politice de la noi și de prin altă parte. Și tot ce aveam în minte să fac mi se părea că este inutil pentru că totul era de cursă lungă. Și atunci am decis să renunț la teama de a face ceva și am pornit două proiecte de cursă lungă. Proiectul cu un an de lecturi și aplicația. Pe mine mă ajută și sînt și alți oameni pe care îi ajută. Este științific dovedit că noi așa gîndim, creierul nostru este făcut să gîndească în povești. Poveștile ne calmează, ne ajută să înțelegem lumea. Jonathan Gottschall în „Animalul povestitor” spune că poveștile sînt pentru creierul nostru simulator pentru viață.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Europa aniversează în 8 mai Ziua Victoriei, capitularea necondiționată a Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În 9 mai este Ziua Europei. Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propunea în 9 mai 1950 o formă de organizare și cooperare prin care să se înlăture definitiv posibilitatea izbucnirii unui nou război între statele europene. Astfel s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene de astăzi. Ce mai înseamnă aceste zile în contextul turbulențelor pe care le traversează Uniunea Europeană și relația transatlantică? Mai este Uniunea Europeană un model politic pentru restul lumii? L-am întrebat pe Rufin Zamfir, analist de politică internațională.
Cum sărbătorim în Europa ziua de 8 mai, Ziua Victoriei, în actualul context internațional?
Rufin Zamfir: „În actualul context internațional, ziua de 8 Mai capătă o importanță mai mare decît a avut pînă acum. Nu este vorba doar despre dimensiunea istorică, nu ne uităm doar către trecut - înfrîngerea regimului nazist și victoria Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial -, dar, mai ales în contextul actual, în care avem un război pe teritoriul european, ziua de 8 mai ne reamintește cît de importantă este coeziunea. Ziua de 8 Mai simbolizează și a simbolizat întotdeauna în Europa nu o victorie a unui imperiu asupra unui alt imperiu, ci înfrîngerea unui regim opresiv, victoria în lupta pentru libertate, suveranitate și democrație, împotriva unor forțe care își propuseseră pentru Europa un alt parcurs istoric.”Privită dintr-o perspectivă strict instituțională, Uniunea Europeană este plină de contradicții, nu reușește să stabilească o direcție comună, nu mai reușește să atingă unanimități atunci cînd are nevoie de o decizie rapidă, e marcată de anumite probleme economice, de conflicte interne, alimentate, printre altele, și de atitudinea Statelor Unite ale Americii. Mai este Uniunea Europeană un model politic pentru restul lumii?
Rufin Zamfir: „Eu aș răspunde cu un da ferm. Și nu doar pentru că nu avem un alt model pe care să îl propunem în locul Uniunii Europene, ci pentru că toate principiile pe care UE a fost clădită sînt la fel de valide și astăzi și pot asigura securitate și stabilitate, nu doar economică, dar și strategică, pentru membrii ei. Firește, este nevoie de o primenire, este nevoie de o analiză asupra proceselor în interiorul UE. Pe subiecte unde unanimitatea era tradițională, acum nu mai avem unanimitate și nici nu întrevedem cum s-ar mai putea ea obține în viitor. Probabil aceste procese trebuie revizuite astfel încît soluția să fie găsită într-o altă zonă decît unanimitatea. (...) Da, există o sumă de procese care generează frustrare în interiorul UE. Există acest mastodont birocratic greoi. Dar în momentul ăsta, procesul birocratic asigură rezolvarea conflictelor dintre statele membre ale UE la masa negocierilor și nu pe linia frontului.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural - Laat meer zien
